avocat Bucuresti

avocat Bucuresti

Practica Tribunalului Bucuresti intr-un dosar avand ca obiect clauze abuzive contract de credit in CHF:

TRIBUNALUL BUCUREȘTI

SECTIA A-VI-A CIVILĂ

Sentinta Civilă Nr. …..

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel invocate de apelantii-reclantanti și apelanta-pârâtâ, tribunalul retine următoarele:

Cercetând contractul de credit inițial, tribunalul observă că obiectul împrumutului l-a constituit o sumă ce a fost exprimată în franci elvețieni (CHF).

Potrivit art. 6.3 din contractul de credit încheiat între părți împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenței să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare.

Valuta prevăzută în graficul de rambursare anexat de reclamanți la cererea de chemare în judecată este francul elvețian.

Tribunalul constata că in speța este incident principiul nominalismului monetar.

Sub acest aspect, tribunalul constată că, în măsura în care contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, sunt aplicabile prevederile art. 1578 din Codul civil din 1864. Potrivit alin. 1 al acestui articol, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Alin. 2 al aceluiași articol stipulează că „întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății”. Articolul 1576 din Codul civil din 1864 reprezintă reglementarea legală a principiului nominalismului monetar.

In acest context, în opinia tribunalului, clauza 6.3 nu poate fi considerată ilicită sau abuzivă, reprezentând o aplicare convențională a principiului nominalismului monetar, redat anterior.

Tribunalul consideră că această clauză nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind conturată, prin probele administrate în cauză, nici reaua-credință a băncii, nefiind așadar îndeplinite condițiile prevăzute de disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a se reține caracterul abuziv al clauzei 6.3 din contractul de credit.

După aprecierea tribunalului, prin inserarea în contractul de credit a clauzelor regăsite în cuprinsul art. 6.3 din contractul de credit și prin punerea la dispoziție a graficului de rambursare s-a realizat o informare suficientă a consumatorului, care este dublată de notorietatea noțiunii de risc valutar.

Deși reclamanții au afirmat că banca nu i-a informat cu privire la riscul inevitabil al creșterii cursului monedei creditului, aceștia nu au dovedit împrejurarea că pârâta cunoștea, la momentul perfectării convenției, modul în care va evolua cursul leu-CHF, faptul că pârâta are calitatea de profesionist în domeniul financiar-bancar neputând da naștere unei prezumții, în acest sens, mai ales având în vedere perioada contractuală îndelungată ( 18 ani).

În același timp, tribunalul reține că apelanții-reclamanți nu au prezentat nicio dovadă în sensul că alegerea în CHF a fost determinată în mod substanțial de încrederea acestora în stabilitatea cursului de schimb. În consecință, optând pentru un credit în CHF, reclamanții au acceptat posibilitatea variației cursului valutar.

Apelanții-reclamanți nu au demonstrat ca banca le-ar fi prezentat francul elvețian ca pe o moneda stabilă.

În ceea ce privește hotărârea pronunțată în data de 20.09.2017…., în cauza C-186/16 tribunalul reține că CJE a fost sesizată cu întrebări preliminare într-un litigiu similar cu cel de față.

Curtea a arătat, în concret, care sunt cerințele pe care instanța națională trebuie să le verifice pentru a cerceta caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar, de natura celei criticate în litigiul de față.

Astfel, în viziunea Curții, instanței naționale îi revine sarcina de a verifica dacă prevederea contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, respectiv dacă aceasta reflectă doar o dispoziție din dreptul național (paragraful 29), dacă prevederea contractuală, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept, face parte din obiectul principal al contractului (paragraful 41) și dacă este exprimată într-un mod clar și inteligibil (paragraful.49), dacă prevederea contractuală, care nu beneficiază de un caracter clar și inteligibil, respectă cerința bunei-credinței și dacă prin aceasta se creează un dezechilibru sełnnifieativ între drepturile și obligațiile părților.

Având de verificat îndeplinirea primei condiții în litigiul de față — dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern — Curtea reține că prevederile contractuale contestate transpun, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat la art. 1578 c.civ. 1864.

După cum reiese din considerentul 29 al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit al părților în această privință.

În, cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG, CJE menționat următoarele: „după cum reiese din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispozițiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziții din reglementarea națională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părți aparține acestei categorii de contracte, ci și în ceea ce privește alte contracte cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziție din dreptul național (. . . .) această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte.”

Astfel, în lumina jurisprudenței CJUE se poate reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În cauza de față prevederile contractuale contestate nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C.civ. care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării apelanților-reclamanți să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Pe cale de consecință, se reține că prevederile art. 1578 c.civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți.

Tribunalul are în vedere si considerentele expuse în Decizia curții constituționale nr.62/2017 prin care s-a arătat că „ regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumatie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (l) teza a doua din actualiłl Cod civil, dreptul comun aplicabil contractelor de credit, pe lângă legisla(ia specială. Conform acestor prevederi legale, principala obliga(ie a împrumutatului este de a restitui ”lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate”, respectiv ”aceeași sunłă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate”. Dispozitiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacră obliga(ia împrumutatului de a restitui aceeași sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce în doctrină a fost numit principiul totdeauna pentru nominalismului, aceeași stană astfel,numerică ”0bligałia arătată în ce contract. rezultă dintr-un Întâmplându-se împrumut o sporire în bani sau esteo scădere a pretului monedelor, înainte de a sosi epoca plătii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile qflătoare în curs în momentul plătii. ”

De altfel, principiul nominalismului a fost preluat și în noul Cod civil, la art. 2.164 alin. (2), potrivit căruia cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este (inut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părtile nu au convenit altfe

Textul legal are caracter supletiv, astfel că părtile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întrunește acordul de voință în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părțile au convenit în mod expres să înlăture incidenta normei din Codul civil sau acelui contract în care părțile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este mentinerea valorii reale a obligatiilor peđot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii mentionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul Cod civil.

În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit conventiei părtilor, urmează afi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului – dobânda și comisioanele prevăzute în contract. Același principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumatie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale și cătă vreme împrumutatul are obligałia de a restitui lucruri de aceeași cantitate și calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în conditiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea și rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situatie, ambele părti își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai putin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voință al părtilor care agreează integral condiliile stipulate în acest actjuridic. Opțiunea pentru un credit întro monedă străină este făcută conștient și cu bună-știintă de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparatie cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât și de al(ifurnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-și realiza investitii mai substanțiale etc.) Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica și dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obtine principalele venituri)

Riscul valutar inerent este un element al prețului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeași monedă. Ca urmare, diferentele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului și moneda în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.

În atare situație, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art.3 alin.2 din Legea nr. 193/2000, Curtea, constatând că prevederile contractuale contestate — clauza de risc valutar — reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale obligatorii, apreciază că respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție.

Totodată, prin decizia pronunțată in cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc si alții împotriva Băncii Românești SA), CJUE a arătat ca pentru a cerceta întrunirea condițiilor referitoare la buna credința si dezechilibrul semnificativ in defavoarea consumatorului instanța va efectua analiza sa prin raportare la momentul încheierii contractului, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoștință la momentul respectiv.

Tribunalul, subliniază, totodată, că valoarea împrumutului și moneda în care s-a acordat creditul au fost elemente care au fost negociate între părți.

Instanța apreciază că nu este îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Cerința existenței unui dezechilibru semnificativ trebuie verificată în raport de momentul încheierii contractului, or apelanții-reclamanți invocă un aspect care s-a manifestat ulterior, respectiv deprecierea monedei naționale, fenomen asupra căruia nu s-a demonstrat că pârâta a avut control.

Din modul de formulare a clauzelor contractuale nu reiese că riscul valutar a fost stabilit în mod exclusiv în sarcina consumatorului. În opinia tribunalului, riscul este în sarcina ambelor părți, în funcție de aprecierea sau depreciere monedei în care a fost acordat împrumutul în raport de moneda națională. Împrejurarea că pentru o perioadă de timp , fluctuația cursului valutar nu a fost favorabilă reclamanților, nu poate conduce spre concluzia existenței unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. În cazul în care ar fi avut loc o apreciere a leului în raport cu francul elvețian, riscul valutar ar fi fost suportat de către bancă.

Tribunalul reține, în același timp, că indiferent de moneda în care sunt contractate, contratele de credit nu beneficiază de un caracter aleatoriu, ci de unul comutativ, și aceasta întrucât întinderea drepturilor și obligațiilor părților a fost în mod clar determinată. Obligația de restituire a împrumutului are un caracter determinat prin raportare la moneda care a tăcut obiectul convenției părților, neavând relevanță, pentru calificarea unui contract ca fiind comutativ, împrejurarea variației cursului de schimb al acestei monede.

Clauzele contractuale referitoare la moneda în care a fost acordat creditul si modalitatea de plată sunt clar exprimate în cuprinsul convenției, fluctuația cursului de schimb fiind un fapt notoriu.

Or, în speță creditul a fost contractat în CHF, în contul consumatorului au fost virate semne exprimate în CHF, iar obligația de restituire trebuia executată, potrivit art. 1578 din Codul civil , în aceeași monedă.

Pârâta nu a încălcat obligația de informare și nici obligația de a include clauze clare și neechivoce, prin raportare la aspectele invocate.

Drept urmare, tribunalul constată că nu sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 4 alin.l din Legea nr. 193/2000 pentru a fi declarate abuzive clauza analizată si pentru a se dispune eliminarea acestora.

In ceea ce privește aplicarea teoriei impreviziunii, tribunalul reține, sub un prim aspect, că în cauză sunt incidente prevederile Codului civil din 1864, contractul încheiat între părți fiind perfectat anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil.

Tribunalul reține că sub imperiul Codului civil din 1864, atât în doctrina, cât și în practică a fost recunoscută posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în ipoteza manifestării unui eveniment excepțional și exterior voinței părților, care nu putea fi în mod rezonabil prefigurat de acestea la momentul perfectării contractului și care ar fi determinat un caracter excesiv de oneros în ceea ce privește executarea obligației ce-i incumbă debitorului. Sub imperiul Codului civil din 1864, impreviziunea si-a găsit fundamentul în prevederile art. 970 din Codul civil din 1864 care stipulează următoarele: „Convențiile trebuie executate cu bunăcredință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”. Astfel cum a arătat Curtea Constituțională prin decizia nr. 623/2016 chiar dacă nu a fost reglementată expres, impreviziunea rezultă din chiar reglementarea de principiu referitoare la contracte, fiind justificată prin elementele de bună-credință și echitate ce caracterizează executarea contractelor.

Cu toate acestea, Tribunalul apreciază că nu se impune aplicarea teoriei impreviziunii având în vedere principiul nominalismului monetar, împrejurarea că apelanții-reclamanți șiau asumat în mod liber și conștient riscul valutar și inexistența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, așa cum s-a demonstrat anterior. Atât timp cât reclamanții au ales să încheie un contract de credit în altă monedă decât cea în care obțineau veniturile, aceștia și-au asumat riscul valutar.

Hotărârea pronunțată în cauza Kasler (C 26/13) nu privește chestiunea riscului valutar, ci are în vedere situația în care acordarea împrumutului s-a făcut în moneda națională, dar în funcție de valoarea CHF aplicabilă de bancă în ziua anterioară scadenței. În acest context, împrumutatul era ținut să suporte diferențele de schimb valutar fără ca banca să furnizeze în schimb vreun serviciu.

Or, în speță creditul a fost contractat în CHF, în contul consumatorului au fost virate semne exprimate în CHF, iar obligația de restituire trebuie executată, potrivit art. 1578 din Codul civil, în aceeași monedă.

Clauză criticată nu se refera la un mecanism de schimb al monedei străine, ci prevede in mod neechivoc faptul că plățile trebuie efectuate in moneda creditului.

Față de aceste aspecte tribunalul apreciază că nu sunt îndeplinite, si pentru aceste considerente, cerințele pentru stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF leu la momentul încheierii contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, si pentru denominarea în moneda națională a plăților.

Instanța nu poate dispune modificarea monedei creditului întrucât aceasta ar avea ca efect o novație prin schimbarea obiectului care nu poate fi realizată decât prin manifestarea de voință a părților contractante .

Atât timp cât clauza contractuală referitoare la efectuarea plăților în moneda în care a fost acordat creditul nu este abuzivă, principiul forței obligatorii a convențiilor reglementat prin disp. art. 969 din Codul civil din 1864 rămâne aplicabil, cu consecința netemeiniciei solicitării apelanților-reclamanți privind denominarea în moneda națională a plăților.

În considerarea celor expuse, în temeiul art. 480 alin.l NCPC, tribunalul va respinge apelul formulat de apelanții-reclamanți ca nefondat.

Referitor la apelulformulat de apelanta-pârâtă

Referitor la clauza 1.3 lit.a) din contractul de credit, prima instanță a reținut în mod greșit că aceasta are au caracter abuziv.

Astfel, prin clauza 1.3 lit.a) din contractul de credit s-a prevăzut că pentru creditul acordat, împrumutatul va plăti băncii comisionul de acordare 1.037 CHF care se achită la data tragerii creditului, fiind reținut din limita creditului acordat.

În opinia tribunalului, această clauză a fost exprimată într-un mod clar și inteligibil, iar comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului de credit, astfel încât nu se pot face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al prevederii contractuale analizate.

Sub acest aspect, tribunalul constată că modul de expunere a acestei clauze în cuprinsul contractului de credit este neechivoc, clauza fiind exprimată într-un limbaj ușor inteligibil. Suma datorată cu titlu de comision de acordare a fost indicată în mod expres în cadrul contractului de credit, astfel încât apelanții-reclamanți au avut, la momentul încheierii celor două convenții, reprezentarea efectelor pe care obligația de plată a acestui comision le produce în patrimoniul lor.

În acord cu susținerile apelantei-pârâte, tribunalul constată că perceperea acestui comision își găsește justificarea din perspectiva demersurilor efectuate de bancă anterior perfectării contractului de credit, pentru verificările ce se impuneau și a duratei îndelungate de creditare (18 ani), pentru procesul de întocmire și aprobare a creditului (care implică analiza dosarului și verificarea bonității), probele administrate în cauză nefiind apte a evidenția o lipsă a contraprestației din partea creditoarei.

Apelanții-reclamanți nu au exprimat, în cuprinsul cererii de apel, argumente pertinente care să contureze lipsa de claritate a clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

Comisionul de acordare face parte din obiectul principal al contractului de credit fiind privit, la momentul încheierii contractului de credit, ca un element esențial, drept o prestație cu un caracter important , astfel cum rezultă din modul de redactare a clauzelor contractuale.

Apreciem că, pentru a determina obiectul principal al unui contract trebuie să se aibă in vedere natura sa juridică. Contractul de credit nu se confundă cu contractul de împrumut si se delimitează de acesta din urmă prin aceea că beneficiază de un conținut mai complex care nu poate fi restrâns numai la acordarea unei sume cu titlu de împrumut si la obligația restituirii sumei împrumutate împreună cu dobânda convenită. Obiectul principal al contractului de credit cuprinde si alte prestații care au fost identificate ca fiind esențiale de către părțile contractante în considerarea unei strânse legături cu punerea la dispoziție a creditului. Acordarea unui credit implică anumite costuri, cheltuieli pe care creditorul le suportă, cât și prestarea de către creditor a unor servicii care sunt în legătură cu punerea la dispoziție a sumei de bani împrumutate.

In conformitate cu prevederile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Finalitatea acestei reglementări constă in evitarea utilizării de către consumatori a legislației clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat, cât si pentru împiedicarea ocolirii restricțiilor fixare de textele privind leziunea.

Interpretând textul menționat, se observă că acesta permite analizarea obiectului principal al contractului sau a clauzelor referitoare la preț si plată, in aprecierea justeței altor cerințe, pentru a se îndeplini rațiunea edictării normei, aceea de a oferi un rol protector intereselor consumatorilor.

O cerință primordială a excluderii elementelor prevăzute de art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 4 alin. 2 din Directivă se referă la exprimarea clară și inteligibilă. Curtea de Justiție a Uniuni Europene a reținut prin hotărârea din 03.06.2010, pronunțată în cauză C-484/8 că exceptarea de la aprecierea caracterului abuziv vizată de clauza 4 alin.2 din Directivă se aplică numai în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize in concreto, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil.

Or, clauza privind comisionul de acordare, așa cum s-a demonstrat mai sus, a fost exprimata într-un mod clar și inteligibil, astfel încât nu se pot face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al acesteia.

Tribunalul observă, totodată, că nu există o disproporție vădită între drepturile și obligațiile părților, comisionul de acordare neavând o valoare disproporționat de mare în raport cu costurile activităților desfășurate de bancă pentru verificarea bonității.

În considerarea celor expuse, clauza analizată nu are un caracter abuziv, neimpunându-se, prin urmare, nici aplicarea sancțiunii nulității absolute și nici restituirea de către pârâtă a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare împreună cu dobânda legală aferentă.

În consecință, în temeiul art. 480 alin.2 NCPC, tribunalul va admite apelul formulat de apelanta-pârâtă și va schimba în parte sentința atacată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În temeiul art. 453 NCPC, va obliga apelanții-reclamanți, în solidar, la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 2.527,91 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel reprezentate de taxa de timbru și onorariul de avocat achitat potrivit extrasului de cont aflat la fila 106, dosar apel.

Suma solicitata de apelanta pârâtă cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentate de onorariul de avocat, nu este, în opinia tribunalului, nejustificata sau excesivă în raport de valoarea obiectului pricinii, complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat.

Potrivit art. 451 alin.2 NCPC instanța poate, chiar si din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport de valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama si de circumstanțele cauzei, măsura luata neavând nici un efect asupra raporturilor dintre avocat si clientul său.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Respinge ea nefondat apelul formulat de apelanții reclamanți I…….. ambii cu domiciliul ales la CA”Palade Bogdan” situat în București, Ițcani, nr. 20, et. l , ap. 4, sector 2

Admite apelul formulat de apelanta pârâtă S.C. Piraeus Bank Romania S.A. cu sediul în București, Șos. Nicolae Titulescu, nr. 29-31, sector 1, înregistrată la registru comerțului sub nr. )40/1441/1995, CUI 7025592 cu sediul procesual ales la SCA”Leahu și Asociații” situat în București,….

Schimbă în parte sentința atacată în sensul că:

Respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Obligă pe apelanții reclamanți în solidar, să plătească apelantei pârâte suma de 2527,91 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Recursul se depune la Tribunalul București Secția a VI a Civilă. Pronunțată în ședința publică de la 17 Mai 2018.